DESPRE MINE – Campania mea „Un început de speranță ”

POVESTEA MEA

In urmă cu patru luni… Acest site pentru mine a fost  și este ceva extraordinar, am dat tot ce a fost mai bun din mine ca să îl realizez, nu am disperat. Acum jumătate de an îmi pierdusem orice speranță de viitor, dar a fost cineva care mi-a deschis ochii, am văzut postările  și realizările ei ca Afiliat Marketing. M-am gândit, oare nu ar fi bine să încerc și eu? Da, am început cu Temu ca afiliat, am făcut postări drăguțe  și de calitate pe Instagram, Tiktok, Facebook, Pinterest dar nu am fost băgată în seamă de public, eram la început și nu mă cunoștea lumea , dar poate că această platformă nu a dat prea multă încredere la cumpărători să achiziționeze produse ,  poate că au gândit că la prețuri  așa mici calitatea nu este bună. Sincer nu am avut succes cu rețelele sociale , la 500 de falow-eri , dacă primeam la o  postare 3 clicuri, am fost tare dezamăgită. Dar am stat puțin pe gânduri și zic, ar trebui în altă parte încercat. Așa că am găsit platforma afiliere Amazon  , m-am înscris dar surpriză. Amazon nu te primește fără să ai un site privat, așa că am strâns toate resursele mele morale cât și financiare  și am deschis acest site, practic am luat-o de la zero, nu știam nimic, era ceva nou pentru mine și în aceleași timp și extraordinar de greu. Partenerul meu de viață , știind situația mea de sănătate precară încerca tot timpul de câte ori avea ocazia să mă descurajeze zicând ,,nu vezi ai încercat pe Temu , nu ai realizat nimic” . Încercam să mă ridic singură de moral , mă gândeam poate că publicul o să fie mulțumit de mine  că promovez produsele de pe Amazon , că sânt calitative  și de marcă.

 Într-un final după 4 luni de multă muncă, informațiile după internet m-au ajutat să finalizez într-o mare măsură site-ul , dar sânt descurajata din nou ,nu  am nici un vizitator pe site. Dar încerc să mă încurajez singură , și  sper pe fiecare zi ca cineva să „îmi deschidă ușa”. Deznădejdea din sufletul meu , chiar dacă am rămas fără un rinichi și celălalt funcționează la jumătate, vreau și îmi doresc din toată inima să reușesc ca această campanie „Un nou început de speranță ”să atragă pe toți cei cu suflet bun să mă susțină prin link-urile mele către Amazon ca să pot primi un comision la fiecare achiziție de 5% sub formă de donație, aceasta contribuind  la strângerea de fonduri pentru un nou rinichi, o nouă speranță de viață.  Cred în continuare în mine și în tatăl ceresc  că îmi mai dă o șansă la viață, că mai sânt oameni pe pământ, care doresc să-și ajute aproapele atât direct cât  și indirect , că pentru fiecare din noi „Speranța moare ultima”. Credeți că voi reuși cu această campanie? 

Aseară am vrut să arat la partenerul meu de viață ceea ce am realizat până acum , chiar dacă postările sunt limitate , am muncit foarte mult în spatele acestui site, mă așteptam din partea lui la o vorbă bună  și frumoasă. El m-a privit cu indiferență, cu o privire care zicea „Nu  ești bună de nimic“ dar a deschis gura și a zis „Nu mă interesează ceea ce faci, oricum nu se vede nimic”  și a început să mă privească cu ironie. Sincer mă așteptam la asta, nu era prima dată, pentru că sânt în această postură de neputință cât din partea lui cât și a vieții, în care mă văd că toate încercările mele nu duc nicăieri,  și știu că viața pentru mine e scurtă, dar cu ultimile puteri încerc totuși să mai lupt. Dacă a-ți avea  persoana de lângă tine  în incapacitate de muncă , ce comportament a-ți avea?

Sunt o persoană modestă care nu vrea prea multe de la viață, dar îmi iubesc foarte mult copii. Fata mea este măritată în Italia, aștept să devin bunică dar mi-am pierdut sincer speranța, ea și soțul ei au cumpărat de curând o casă acolo și muncesc foarte mult ca să plătească ratele la stat, nu pot avea ajutor din partea lor sânt săraci  și nu își doresc un copil în momentul acesta . Chiar m-am gândit că aș putea locui împreună cu ei , dar nu se poate, casa este mică ,cu toate că fata mi-a zis că pot sta o perioadă dar nu poate pentru mult timp, o înțeleg și o apreciez pentru sinceritate. Băiatul locuiește în România, a avut nenumărate relații dar nici una nu a mers, să aștept să fiu bunică din partea lui sau să mă ajute măcar moral, nu financiar , nici o speranță. Abia se poate întreține singur, dar problema este că nu avem comunicare mamă -fiu , dar îl înțeleg poate că sărăcia te face să fii așa. Poate când nu o să mai fiu ,o să vină și regretele dar o să fie prea târziu. Indiferent de circumstanțe, credeți  că copii ar putea să ajute părinții când sânt neputincioși ?

Căsnicia mea realizez acum că nu este așa cum mi-am dorit, chiar dacă la început eram de altă părere, când ești sănătoasă fără probleme partenerul de lângă tine te vede cu alți ochi, dar când nu mai ești sănătos îți caută motive fără rost. El nu te mai înțelege, crede că această boală nu este atât de gravă, dar este să știți, te ține pe picioare și deodată cazi , nu simți durere, rinichiul nu doare dar îmbolnăvește inima, el este punctul vital al organismului, trebuie ținut un regim strict în care nu poți  mânca orice, este o zicală „doar te uiți și te-ai săturat”. Eliminarea toxinelor este o problemă mare, se duc direct în sânge, un rinichi rămas și acela bolnav nu poate face fata de unul singur, de acolo încep crampe la picioare, mâini de aceea multe alimente renunți pur și simplu. Dar cine să înțeleagă asta , dacă nu cel de lângă tine? El crede că nu vreau să muncesc ,că mă întreține, că nu sânt bună de nimic, dar treburile casnice , le vede ca pe nimicuri. A zis că el are viitor  și începe să câștige mai bine, dar se uită la mine și zice „cum o să te descurci tu pe viitor?“. Deci am ajuns la concluzia că vrea să scape de mine. Voi ce părere aveți, cum a-ți proceda în locul meu?

Locuiesc în Germania, este o țară frumoasă , ajută pe toți străinii să se integreze în sistemul lor, eu sincer nu prea m-am adaptat cu limba este într-adevăr foarte grea. Am făcut cursuri de integrare A1,A2,B1 și „Viața în Germania“, am certificate luate dar B2 nu l-am reușit. Poate că mintea mea a fost prea încărcată cu probleme zilnice fără o susținere morală din partea celor cunoscuți mie, și  am dat greș fără câteva punctaje de reușită. Sunt mulțumită  și pentru aceste certificate , dar din păcate nu-mi folosesc prea mult. Să recunosc că mi-a ajutat mult la comunicarea cu doctorii, nu în totalitate dar de ajuns să pot să îi înțeleg. Am 9 ani aici în Germania , cunosc doar zona unde locuiesc și împrejurimile, nu am avut ocazia să cunosc prea multe, aș fi dorit dar situația financiară a fost mereu pe primul  loc.  Acum situația este  și mai critică , nu știu cât o să mai rezist să fiu umilită de persoana de lângă mine și cu această boală ce nu îmi dă pace. Să mai sper oare la un rinichi? Doctorii au zis că nu mă poate înscrie pe listă pentru transplant de rinichi până nu o să încep să fac Dialize, până atunci nu am dreptul, dar atunci o să fie prea târziu pentru că dializele se fac în ultimul stadiu de boală, în acel moment devii o legumă care debia se ține pe picioare. Tragic, nu? Acest adevăr îl vezi  în fiecare zi, și mă macină, aș vrea să mă bucur de viață, un rinichi pentru mine ar fi tot ce îmi doresc, dar cum am mai spus „Speranța moare ultima”. Pentru un transplant de rinichi este corect să aștepți înscrierea în listă până când ești în ultimul stadiu de boală ?

Dacă aveți întrebări vă răspund cu drag!